șșșșșșșșșșșșșșșșșș

mă dau în leagăn

o adiere dulceagă

cerul plin de stele

nu mă mai rănește strălucirea lor

la fel cum nu mă mai rănește

nici efemeritatea

atât de ușor se lasă atinsă

îi simt parfumul în amprente

șșșșșșșșșșșșșșșșșșș

nicio mașină nu mai huruie pe șoseau de lângă casă

șșșșșșșșșșșșșșșșșșș

pot să aud mugurii de zarzări

cum își desfac petalele

fluturii ieșind din crisalide

nectarul cuprinzându-mi sufletul

staminele atingând stele

iubirea în toate camerele inimii

libertatea de a fi

încă mai simt toate astea

șșșșșșșș

ce onomaTupeu! în vremuri de război

șșșșșșșș

primăvara își ia revanșa

dincolo de didascalii pecetluite cu plumb

Ideea acestui poem mi-a venit cu o zi înainte să înceapă războiul… În seara de 23 februarie 2022, publicam pe Facebook și Instagram niște gânduri, însoțite de o fotografie în care mă detelectez fotografiind magnoliile din grădină. A doua zi, dimineață, după un somn ciudat și dificil, aflam, printre bubuituri înfundate la sute de kilometri, că nimic nu va mai fi la fel. Nici măcar primăvara.

Poemul l-am finalizat mult mai târziu și a fost publicat abia peste trei ani, în 2025, în numărul de mai al revistei NOI.