S-ar putea să deranjez, dar abia mă trezesc dintr-un vis. Încă mai sunt sub impresia unei plimbări prin muzeu. Semiîntuneric. Câteva lumini străbătând prin ferestrele mari. Nimeni în jur. Cel puțin, așa cred. Cu fiecare pas pe care îl fac, simt o prezență apăsătoare, la fel ca și liniștea amestecată cu sunetul pantofilor mei pe plăcile mari de gresie alb-negru. Un scârțâit de lemn vechi în spate. Și încă unul. Și încă unul. Ramele încep să crape. Frica pătrunde prin fisuri. Apoi furia. Apoi curiozitatea.

E cineva aici? Arunc întrebarea cu gândul că încep să-mi ies din... rame. Fug pe scări în spirală. Poc-poc! Poc-poc! Pe peretele principal din fața mea, crește o icoană. Nimbul crapă și el. Fecioara se încruntă, apoi îmi arată un deget și toți dinții cu tot cu omușor. Începe să râdă. În hohote. În ecouri. O fâșie de pânză albastră și grea îmi cade în brațe... O fată își desface turbanul și își lasă pletele slobode peste mine. Mă privește direct, cu buzele încleștate. Își smulge perla albă și strălucitoare din ureche și mi-o aruncă drept în ochi. Nu. Nu plâng. E apă rece pleoscăindu-mi pe obraji, în două cu nămol. O altă fată strigă de-i vibrează omușorul și dă furioasă din mâini. Iese târându-se din râu. Își scurge poalele grele, apoi își rupe florile de mătase de pe rochie. Cu mâlul și iarba de sub unghii își lasă două dâre negre pe obraji... Stâlpii se prăbușesc. Funiile roșii se rup.

Dincolo de cordoanele roșii

Acum 26 de ani, într-un castel, săream peste funiile roșii de catifea și mă așezam pe patul cu baldachin al unei regine. Să imortalizez această crimă m-a ajutat o colegă de clasă, cu primul meu aparat foto, cumpărat din prima mea bursă de liceană. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc, ci despre cum creația nu mai e un alibi pentru abuzatori, ci act de justiție pentru supraviețuitoare.

Nu vă îndemn literalmente să faceți ca adolescenta din castel. Doar vă invit să rupem metaforic funiile roșii și elegante de catifea și să privim dincolo de ramele impuse. Mult timp, literatura și arta au fost „ramele” în care bărbați cu renume și-au închis victimele, iar din artă și scris și-au creat un alibi. În romanele lor, prada devine „nimfă”și „muză”, într-o anestezie estetică menită să „spele” suferința cu metafore, culori și foiță de aur. Însă, atunci când „muzele” decid să vorbească, ele nu mai sunt pete de culoare pe pânza altuia și nici eroine de idilă, ci vocea propriului adevăr.

Așa Vanessa Springora a demascat un abuzator de copii, intens mediatizat și admirat de societate ca intelectual de clasă. Apropo, în timp ce societatea îl adula, iar copilul Vanessa suferea în tăcere, singura persoană adultă care l-a confruntat direct, la TV, a fost Denise Bombardier.

Prin „Consimțământul”, Vanessa detronează un idol și demască un prădător. Cartea ei m-a impresionat mult, felul în care explică abuzul, rolul familiei, al societății și statului în prevenirea abuzurilor față de copii. Publicarea cărții a devenit un simbol global al mișcării #MeToo în cultură și a generat schimbări legislative în Franța, precum și un dialog intens în spațiul public despre nevoia de a proteja copiii de abuz sexual. Sub presiunea publică, statul i-a retras scriitorului abuzator premiile literare și indemnizația. Un rezultat esențial a fost adoptarea unei legi, în aprilie 2021, care stabilește pragul de consimțământ sexual la 15 ani. În 2023, povestea a fost adaptată într-un film emoționant în regia Vanessei Filho. Mi-a fost greu să-l văd. În roman, autoarea inserează și o discuție cu Cioran, prieten cu cel care a abuzat-o în copilărie.

Nici Eliade nu scapă de o replică furioasă și demnă

Că tot am ajuns și la literatura română, și Mircea Eliade, autorul romanului „Maitreyi”, este demascat de protagonista cărții, Maitreyi Devi. În 1976, la 42 de ani după ce el publicase romanul ce transformase o adolescentă din India într-un obiect de cult exotic pentru un bărbat alb din Europa, ea publică „Dragostea nu moare” (Na Hanyate), o carte-replică scrisă din nevoia de adevăr și dintr-o mare revoltă împotriva viziunii patriarhale, colonialiste și eurocentrice asupra femeilor din Orient.

Prin „Dragostea nu moare”, Maitreyi Devi spulberă mitul de „fecioară exotică” încremenită de Eliade într-o senzualitate mistică inventată și restabilește adevărul despre propria onoare și cultură.

Maitreyi îl confruntă direct pe Eliade în biroul său din Chicago, spunându-i să privească în ochi femeia reală, nu proiecția lui estetică.

Mai mult, după moartea lui Eliade, ea își duce lupta în stradă și în tribunalele din Calcutta, protestând furioasă împotriva ecranizării ce voia să o transforme într-un obiect de consum cinematografic: Noapte bengaleză (1988).

Prin publicarea propriei istorii își face dreptate, primind cea mai înaltă distincție literară a Indiei (Sahitya Akademi) și demonstrând că vocea supraviețuitoarei poate fi, prin autenticitate și demnitate, superioară artistic „geniului” care a încercat să o posede prin cuvinte.

Dacă Vanessa Springora a provocat schimbarea legilor în Franța, Maitreyi Devi a spart modul în care cultura occidentală privea femeia din Orient. Devi a demonstrat că o carte-replică poate opri un film de la Hollywood și poate face un guvern să-i recunoască demnitatea prin cea mai înaltă distincție a statului. Până la ea, percepția colectivă era că un scriitor european poate inventa o istorie despre o fată fără ca aceasta să poată riposta.

Cine mai iese din tablou să arate degetul „obscen” și să rescrie istoria?

Nu e o simplă evadare, ci un proces de apărare a demnității și recuperare a propriei identități. De-a lungul istoriei, multe femei au făcut-o, deși manualele de istorie nu prea vorbesc despre asta.

Artemisia Gentileschi, pictoră din secolul al XVII-lea, nu mai este doar supraviețuitoarea violului din partea profesorului său de pictură, ci femeia care ridică pensula ca pe o sabie. În lucrarea sa „Judith ucigându-l pe Holofernes”, ea exprimă o forță fizică brutală, decapitatându-și simbolic agresorul și transformând trauma într-o execuție artistică a impunității.

Frida Kahlo, prin conștientizarea imaginii de sine, refuză să-și cosmetizeze suferința și sexualitatea pentru privirea celor din jur. Își transformă coloana ruptă și corsetele medicale într-un manifest al autonomiei. Ea nu pozează pentru a fi admirată, ci pentru a se autodefini, o misiune continuată de Zanele Muholi. Ca persoană activistă vizuală nonbinară (LGBTQ+) de culoare, Muholi confruntă, prin arta fotografică, perspectiva colonialistă. Privirea sa din autoportrete arată un mesaj clar și ferm: corpul nu este fetiș, ci o prezență demnă în toate formele lui, imposibil de ignorat sau de „cadrat” după bunul plac al altora. Mai multe despre viziunea lui Muholi afli din documentarul „În lumea mea, fiecare ființă umană este frumoasă”.

Margaret Keane, cunoscută pentru portretele cu ochi mari, și-a apărat reputația și și-a recuperat semnătura furată de soțul ei, într-un duel al picturii de 53 de minute, desfășurat chiar în sala de judecată, în 1986. Margaret demonstrează că abuzatorul poate fura faima, dar nu poate mima inspirația din spatele „ochilor mari”.

Despre Camille Claudel, la fel ca și în cazul Artemisiei, cred că cel mai potrivit este să vorbim cu multă-multă furie. O sculptoră genială și curajoasă care a luptat împotriva unui sistem academic și social patriarhal.

Pentru a nu fi înghițită de umbra lui Rodin, ea alege să-și distrugă lucrările, decât să le lase pradă unei lumi care o voia doar ca o asistentă în atelierul maestrului și o notă de subsol în biografia acestuia. Sabotată artistic și ștearsă din realitate timp de trei decenii, Camille este abandonată într-un azil. Aici moare singură, înfometată și uitată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în octombrie 1943, apoi este aruncată într-o groapă comună. Dar, peste 70 de ani, istoria lui Camille reînvie. Printr-o scrisoare de-a ei către fostul ei prieten și critic de artă, Charles Morice, în 1915:

„Am căzut într-o prăpastie. Trăiesc într-o lume atât de curioasă, atât de stranie. Din visul care a fost viața mea, acesta este coșmarul.” 

Această scrisoare, alături de alte scrisori sechestrate și prăfuite în dosarul medical, este recuperată de scriitoarea, actrița și regizoarea Anne Delbée, în cartea „Une femme”, iar furia lui Camille este interpretată de Isabelle Adjani, într-o ecranizare din 1988, peliculă ce îi redă ceea ce sistemul i-a furat: vizibilitatea. Deci, nu mori atâta timp cât cineva îți mai poate rosti adevărul, dărâmând sistemul și arzând pânzele uitării.

Niște apropouri ironice: în pelicula „Camille Claudel” din 1988, abuzatorul intelectual Rodin este interpretat de un actor care, peste 37 de ani de la filmări, este acuzat și condamnat cu suspendare de abuzuri sexuale. Și regizorul ecranizării „Rodin” din 2017 este acuzat de viol și agresiune sexuală asupra unor actrițe, inclusiv o minoră și este investigat penal.

Probabil că cea mai profundă expresie a suferinței lui Camille o redă ecranizarea din 2013, în regia lui Bruno Dumont, „Camille Claudel 1915”, în rol principal interpretat de Juliette Binoche. Filmul scoate la suprafață cruzimea sistemului medical, abordează problema internării fortațe și generează dezbateri publice despre etică și estetică, regizorul fiind criticat pentru că a ales să filmeze pacienți reali cu probleme de sănătate mintală și personal dintr-un azil real. Încă nu am văzut filmele și cred că fiecare dintre ele merită o analiză pe îndelete.

Epilog dincolo de cordoanele roșii

Am început acest eseu trezindu-mă dintr-un vis cu icoane vii, dar, după o incursiune în experiențele lor, îl închei cu o certitudine: cordoanele de catifea roșie sunt acolo doar pentru cei și cele care acceptă distanța. Odată ce ai pășit dincolo de ele, odată ce ți-ai lăsat dârele de nămol pe obraji, nu mai există cale de întoarcere în ramă.

Toate aceste femei au ieșit din ramă și și-au rescris propria istorie sau istoria celor care nu mai pot. Din nedreptate, furie și solidaritate. E un gest care nu aparține doar trecutului, ci o decizie care se ia în fiecare zi.

Cine urmează? Cine te inspiră să ieși din tablou și să-ți pui întrebări?

P.S. Povestea din spatele coperții

Imaginea de copertă este un colaj digital pe care l-am creat special pentru a reda vizual ideea acestui eseu. Am pornit de la pictura Fridei Kahlo din 1943, cunoscută astăzi sub numele cuminte de „Floarea Vieții”. Puțini știu însă că Frida a numit-o inițial „Floarea de Foc” (Flor de llama). Chiar și așa, atribuindu-i un titlu cuminte, experții vremii percepeau lucrarea debordând de sexualitate feminină, așa încât lucrarea a fost adesea „pedepsită” să stea în camere separate, departe de ochii publicului.

Prin colajul meu, încerc să fac o mică reparație istorică: cea de a-i reda Fridei „flacăra” originală, eliberând-o din rama strâmtă în care colecționarii și istoricii de artă au încercat uneori să o păstreze, probabil pentru a o face mai ușor de acceptat.

Astăzi, pictura se află în Muzeul Dolores Olmedo din Xochimilco, muzeu ce poartă numele celei care a salvat și conservat această piesă esențială a moștenirii Fridei Kahlo. Poți analiza lucrarea în format digital pe fridakahlo.org.