Fată hăi, ca să nu mai suferi, să îngropi în grădină un batic înflorat și, în el, toate amintirile!

...

pe poteci abia ating pământul

oricine ar privi mai atent

ar vedea că ceva colorat, aproape imperceptibil,

întretaie orizontul
peștii se zbat pe țărm
gurile lor se uită la mine
cu o foame de conținut
una după alta, într-un șir infinit
șoapte nespuse iau forma unor furnici

mi se urcă pe spate
îmi dau pinteni
hainele mi se destramă
una câte una
să crească la loc
inima, solzii, coama, aripile, florile, amintirile

încep să devin una

cu firimiturile

picăturile de apă

cristalele de zahăr

...

...

iar e primăvară

și iar am furnici în casă

din cele mari și înaripate

le privesc cum merg în șir soldățesc

mușcând din pervazul ferestrei,

făcând turul casei și zdruncinând grinzile

îmi beau cafeaua ca de obicei, fără zahăr

cu același batic înflorat pe cap

moștenit de la mama mamei

într-o liniște și detașare străine

împing șirul cu degetul

cu toată ființa, insectele se îmbulzesc

spre priză

simt că vor să evadeze

departe de introspecție

firimiturile sunt mult mai grele decât corpurile lor

și mult prea mari ca să pătrundă

dincolo de această privire adâncă spre mine

prin geam, pot să aud plânsul viței-de-vie

o fetiță, o tânără și o bătrână râzând

își împletesc cosițe lungi și subțiri

cu fâșii de batic și mai subțiri

aproape imperceptibil

șoptind un cântec:

fată hăi, ca să nu mai suferi,
să îngropi în grădină un batic înflorat

și în el, toate amintirile

cu un colț de pâine muiat în apă și zahăr