- Ce mai face Ana? Ce mai face Maria?

- Fetele din banca a treia? Habar nu am. Au trecut ceva ani de atunci... Vreo trei, cred. De ce?

- Știi, acum câteva zile, la un eveniment, ministrul educației spunea în fața tuturor că școala nu mai este pur și simplu despre rezultate, ci și despre atitudini, și despre valori, și despre mediu sigur în care copiii petrec doisprezece ani. Și mi-am amintit de acele fete, de profa care o întreba pe Maria, în fața clasei, dacă e fată sau băiat. De Ana scriind tăcută în bancă în timp ce Maria era umilită la tablă. Mi-am amintit și de Felis...

Povestea fetelor din banca a treia a ajuns departe. S-a scris rău despre asta. În Moldova, România, Ungaria, Ucraina. Chiar și pe site-uri dubioase din Nigeria. În Moldova s-a scris și bine, dar mai puțin.

De jurnalul Anei, școala râdea. Cineva i-l ciordise din ghiozdan și îl publicase pe rețele. Altcineva smulse tabloul Mariei de pe peretele din holul școlii și îl tăiase în bucăți.

Diriginta – în lumea ei, concentrată pe note, olimpiade, hârtii, imaginea școlii, fără să se gândească cât de mult rău îi face atât Mariei, cât și clasei, atunci când o întreabă, în fața clasei, „Ești fată sau băiat?”.

Părinții, mulți dintre ei – în lumea lor, concentrați pe job, casă, performanțe, imaginea familiei, fără să se gândească ce se întâmplă cu copiii lor.

Între timp apare o campanie despre demnitatea fetelor din banca a treia și despre demnitatea lui Felis: #CopiiiLGBTînȘcoalaTa¹

Noiembrie 2022

Șase luni după moartea lui Felis. E săptămâna imediat următoare după Ziua de Prevenire și Combatere a Bullyingului și Violenței în Școli. Redacțiile titrează știri. Politicieni răspândesc falsuri. Ministerul educației, întrebat de presă, se eschivează să dea răspunsuri ferme, clare că subiectul copiilor LGBTQ+ este un subiect de drepturile omului și de prevenire a bullyingului și violenței în școli și că orice campanie este bine-venită, atâta timp cât pledează pentru drepturile copilului. Printre declarații de tribună, clădirile parlamentului și guvernului se clatină și ele. Deputații și miniștrii se ceartă între ei. La fel și consilierii municipiului Chișinău, în loc să lucreze pentru o capitală mai sigură, mai europeană. Preoții seamănă frică. Strâng semnături de la părinți și bunici. Să nu mai fie demnitate în școli! Și nici copii diferiți! Pe lista semnăturilor apar și numele părinților Anei. Și numele bunicii Mariei. Avocata poporului pentru drepturile copilului, în loc să apere demnitatea fetelor din banca a treia, le trădează și se ascunde după o interpretare subiectivă a principiului „interesul superior al copilului” din Convenția cu privire la Drepturile Copilului, ignorând că însăși campania are la bază acest principiu.

Toți au uitat că exact cu o săptămână în urmă, în prima joi din noiembrie, de Ziua Prevenirii și Combaterii Bullyingului și Violenței în Școli, online-ul abunda în postări de fațadă.

Pe Facebook, dezbaterile cinice sunt în toi. „Da’ ce, copii LGBTQ+ există?”„Agresivă campanie.” „Moldova nu e gata pentru așa ceva.” „Acum nu e momentul”...

Multe voci ce urăsc, polarizează și transmit mesajul că e mai acceptabil ca un copil să fie hărțuit, decât să se rostească acronimul LGBTQ+ în spațiul public. Online putred de ură cu diplomă de gradul unu și mănuși de catifea. Și doar câteva voci, inclusiv din mediul școlar și universitar, recunosc: „Da, bre, colegi și colege, avem o problemă sistemică”. Iar scopul campaniei a fost anume să ridice această problemă la suprafață, confirmată acum și de date oficiale.

Trei ani mai târziu...

Copiii din comunitatea LGBTQI+ sunt cei mai vulnerabili, arată datele unui sondaj național recent, realizat de MEC. Este pentru prima oară când ministerul colectează date despre situația copiilor LGBTQI+ din școli și, deci, în sfârșit recunoaște la nivel instituțional problemele semnalate atunci în campanie.

Barometrul situației din învățământul gimnazial și liceal este o continuare a discuției deschise de campania online „Copiii LGBT în Școala Ta” și, prin date statistice oficiale, validează suferința invizibilă (cazul Anei, elevă lesbiană, prietenă cu Maria) și abuzul vizibil (cazul Mariei, elevă heterosexuală și aliată deschisă a comunității LGBTQ+).

Și dacă în 2022 ministerul se distanța de subiect, acum, prin lansarea acestui barometru, arată o asumare cu un mesaj clar că incluziunea fiecărui copil este o prioritate de monitorizare a statului.

Datele sondajului mai arată că directorii și profesorii sunt altfel decât profesoara fetelor din banca a treia, adică „99% dintre cadre didactice și 100% dintre cadre manageriale ar accepta copiii LGBTQ+”.

Totuși, mai arată sondajul, „Copiii din comunitatea LGBTQI+ sunt cei mai vulnerabili și în ceea ce privește relaționarea cu colegii și părinții: 6 din 10 elevi și părinți nu ar accepta nicio formă de interacțiune cu această categorie de copii”.

Ce poți face ca prieten sau coleg ca să susții o persoană din comunitate, află de la o specialistă în lucrul cu părinții de copii LGBTQ+ de la Bee Parents, într-un articol realizat de echipa Diez.

De azi înainte vom vorbi mai des despre ce fac școlile ca să contribuie la incluziune pe bune, nu de fațadă; cum implică familiile în acest proces și cred că profesorii-aliați au nevoie de o platformă de susținere a acestor eforturi și chiar să fie vizibili, ca să-i inspire și pe alții să fie ambasadori ai educației pentru drepturile omului în școli.

Școala e mediul unde copiii învață despre societate, demnitate și apărarea ei. Și familia este. Doar că nu fiecare copil are noroc să aibă o familie, cu atât mai mult o familie în care să învețe despre empatie, o forță socială. Cercetările spun că ne naștem cu ea în proporție de doar zece la sută și o dezvoltăm pe parcurs. Prin educație. Prin relații de încredere. Prin literatură, cinematografie, arte vizuale, muzică, prin dialog cu respect pentru demnitatea umană, diversitate culturală și intersecționalitate. Prin istorii umane, campanii, inițiative civice.

Cu cât mai rigide sistemele, cu atât mai „brutale” inițiativele

„Un pumn în față”. „Șoc.” „Scandal.” „Duș rece.” Așa mi-au spus unii că a fost percepută campania. Nu. Nu e o campanie politicoasă. Și nici nu mi-am propus asta. Poți fi politicos după ce, din cauza urii instituționalizate, moare un copil? Mi-am propus să pun pe masă următoarea întrebare: Câți copii ca Ana și Maria stau acum în bănci, simțindu-se în pericol din cauza celui/celei care ar trebui să-i protejeze? Câți copii sunt în aceeași situație ca Felis?

Și dacă o lecție de pictură a ajuns să scandalizeze o societate, asta înseamnă că societatea are probleme grave.

Maria – supraviețuitoare a violenței și bullyingului prin asociere și nonconformism. Deși Maria este heterosexuală și îl place pe Andrei, ea devine ținta principală a bullyingului din două motive: aspectul fizic (părul scurt) și, mai ales, faptul că are curajul să susțină deschis drepturile LGBTQ+, prin pictură. Ea încasează toată cruzimea clasei, fiind supusă unor întrebări umilitoare despre identitatea ei de gen.

Ana suferă din umbră. Trăiește o dublă traumă. Ea este cu adevărat lesbiană și o iubește pe Maria, însă îi este foarte frică. Privind cum Maria — care nici măcar nu este lesbiană — este distrusă social pentru simplul fapt că este o aliată, Ana înțelege că propriul ei adevăr ar fi „o sentință” și mai gravă. Jurnalul ei rămâne singurul loc unde își poate mărturisi identitatea și durerea de a nu putea să o apere pe fata iubită.

Lecția de pictură este o antilecție. Arată eșecul cadrului didactic: în loc să oprească hărțuirea, profesoara devine agresorul principal. Prin întrebarea degradantă „Ești fată sau băiat?”, ea încurajează comportamentul umilitor al elevilor față de Maria.

Maria este pedepsită pentru curaj, iar Ana este condamnată la tăcere prin frica pe care o vede la Maria. E realitatea din multe școli și, cu cât mai rigide sunt sistemele, cu atât mai „brutale” par inițiativele de reformare a lor.

Sunt aici, te privesc, exist, am demnitate

Dincolo de zgomotul social-politic de acum trei ani, povestea fetelor din banca a treia continuă. Prin experiența fiecărui copil LGBTQ+. Prin datele care încep să fie colectate la nivel național.

Într-un viitor optimist, vreau să cred că fetele din poveste, ambele majore deja, sunt bine acum. Indiferent unde s-ar afla. Indiferent cum li s-ar intersecta drumurile.

Maria este mândră de stilul său. Tunsoarea ei este văzută ca un simbol al autenticității. Tânăra nu mai trebuie să fie un „scut” pentru alți copii, pentru că școala are politici clare de antibullying, inspirate din Barometrul MEC din 2025. La facultatea de arte, Maria se bucură de sprijin. Peste zece ani, va deveni o curatoare de artă sau o activistă care organizează expoziții despre diversitate.

Ana nu mai tremură deasupra caietului secret. Scrie pentru a da speranță și curaj altora. Și-a iertat părinții că au semnat petiția împotriva campaniei „Copiii LGBT în Școala Ta”, chiar dacă asta o mai doare. Ține discursul în aula principală a universității unde învață. Organizează ateliere de advocacy prin storytelling. Citește fragmente din jurnal în fața unui auditoriu imens, într-un mediu susținut de o profesoară-aliată, trecută prin formările centrului GENDERDOC-M. În loc de râsete, Ana primește tăcere respectuoasă și îmbrățișări.

În cinci ani va deveni o scriitoare de succes sau poate o psihologă școlară. Jurnalul ei de adolescentă – o carte care ajută mii de tineri/x LGBTQ+ să înțeleagă că iubirea lor nu este un secret, ci o valoare incontestabilă.

Și dacă cineva ar invita-o să țină un discurs la următorul eveniment de lansare a unui nou barometru, ar veni și ar spune:

Sunt aici, te privesc, exist, am demnitate.