De câteva zile, seara, când ajung acasă de la muncă și apăs pe clanța porții, observ un smoc de violete crescând direct dintr-o bucată de beton. Nu-l rup. Îl las acolo să-mi reamintească ceva esențial.

Bucuria și plăcerea, oricât de mici, merită spațiu. Ele mă ajută să rămân ancorată la ceea ce contează cu adevărat. Mai ales în vremuri complicate.

Anul trecut, într-o primăvară trăită pe fugă (nu că asta ar fi trăită tare pe îndelete), prinsă în treburi aparent mai importante decât însuși gândul de a pune la îndoială graba asta impusă de societate, mă plimbam într-un parc, așteptând pe cineva drag. În acea zi purtam un palton verde și colanți violet. Prezența mea în acel loc se asorta de minune cu fâșiile înflorite de toporași, răzbind printre arbori ce-și înălțau ramurile spre nori, cu muguri plesnind de optimism.

În contrast, gândurile mele, multe și grele, concurau cu greutatea rucsacului meu gri din spate. Aveam de scris un raport. M-am așezat pe o bancă, am deschis laptopul... Și, când am de scris rapoarte, vreau să fac de toate, numai nu rapoarte.

Și, tot așa, zi de zi, într-un talmeș-balmeș de martie-aprilie, cu agende pentru patru-cinci luni înainte, fiind în treacăt prin acel parc și așteptând pe cineva drag, toporașii înfloreau. Eu îmi continuam misiunea de a face chestii „mai importante”, trădându-mi dorința de a face ceva pentru suflet. Și mi-am zis așa, într-o doară, că la anu’, pentru o ieșire din cotidian, neapărat fac dulceață din aceste flori violete. Mi-am „promis” și am uitat.

Primăvara își ia revanșa din nou. Flori și mireasmă – peste tot. În orașe. În sate. Incertitudine în două cu inocență, speranță și dor.

-  Tania, au înflorit toporașii. Să vii să culegi, îmi spune mama acum câteva zile.

 - O să vin, mama.

Nici nu reușesc să-i răspund, că și uit.

Mama simte că am lucruri „mai importante” de făcut, așa că, peste câteva zile, îmi aduce o pungă plină de toporași, proaspăt culeși din grădina ei. Vreo cinci sute de grame în două cu grijă. Grijă multă și greu de cântărit pentru o promisiune de suflet.

Totuși, în seara aceea, nu aveam chef de nimic. Florile violete rămâneau tot acolo, pe masa din bucătărie, și-mi aminteau de promisiune. Așa că le-am pus într-un bol, în chiuvetă și am lăsat să curgă apă rece peste ele. Alături, pe masă, zahărul, cu furnici mișunând în el, și două lâmâi, probabil nu atât de acre precum îmi era starea de spirit în acel moment. Am stors fructele. Am aprins aragazul la foc mic…

Într-un final, din toată această lipsă de inspirație, au ieșit două sticle de sirop parfumat și colorat. După ce s-au răcit sticlele, le-am „uitat” în frigider. Cu siguranță, îmi voi aminti de ele în zilele toride de vară. Cu apă minerală și gheață, vor fi tot ce-mi trebuie ca să-mi amintesc cu blândețe despre mine în acele momente.

Eu încă nu am cules nimic. Nici acum, ca de obicei, „nu am timp”, pentru că aș avea „treburi mai importante” de făcut. Dar oare vreau să am acest timp? Ce fac ca să-l am? Întrebările sunt atât de incomode, ca un spin sub piele, după ce curăț tradafirii, gata să iasă din rană, împins de inflamație.

Așa că îmi iau o pungă și mă duc la mama să culeg flori din grădina ei. Culegem împreună și ne reculegem. Oricum ne vedem rar și această treabă este un motiv să fim mai aproape una de alta.

Vorbim despre toate și despre nimicuri. După câteva ore de intimitate, punga se umple cu flori violete și parcă parfumate (?)…

- Uite ce miros au!

- Mama, nu simt nimic.

Rup o floare, o duc la nas. Inspir. Simt nedumerire. Apoi îmi afund fața în grămada de flori. Mă cuprinde o ușoară senzație a ceea ce ar fi parte din mine, dar încă nu știu cum să mă comport cu ea.

Altfel spus, parcă simt și parcă nu simt.

Niciodată nu m-au atras aceste flori și nici nu bănuiam că au ceva special. Mai târziu, după o cercetare mai atentă pe internet, aflu că, într-adevăr, parfumul florilor de toporași, cunoscute științific ca viola odorata, are tendința de a păcăli nasul, datorită moleculei aromatice beta-ionona. Aceasta se prinde de receptorii olfactivi și, pentru câteva minute, îi „amorțește”.  

Fenomenul a atras chimiștii și parfumierii și i-a inspirat de-a lungul secolelor să caute metode prin care să reproducă această aromă – discretă și dulceagă. Mitologia și legendele leagă istoria toporașului de Afrodita și Priapus și de echinocțiul de primăvară, perioadă în care începe să înflorească. 

Revenind în grădina mamei, de acolo m-am dus acasă cu vreo 400-500 de grame de flori. Le-am spălat în câteva ape reci, le-am frecat cu suc de lămâie și zahăr. Le-am lăsat peste noapte la odihnit. A doua zi le-am pus la foc mic, vreo jumătate de oră. Mi-au ieșit trei borcane mici de ciudățenie.

Ca experiența să fie și mai ciudată, prima mea dulceață de toporași am degustat-o „oficial” în grădină, într-un colț cu toporași, împreună cu... pisicile, mai ales cu Vasilița. Ea este primul meu animal de stradă pe care l-am adoptat și care m-a făcut să-mi schimb total viziunea față de animalele fără adăpost. De obicei, ea mă „asistă” în timpul ședințelor foto și video din grădina noastră.

De data asta, curiozitatea Vasiliței m-a stresat. Nu cumva să-mi strice ceașca preferată, din porțelan fin italian, albastră, cu păsări. Uneori mi se întâmplă să mă leg de lucruri. O fi, probabil, și deprinderea asta a mea un fel de a nu mă pierde.

Eu, de exemplu, când revin acasă după muncă sau după o perioadă departe de casă, am obiceiul să fac turul grădinii și să mă urc pe acoperiș ca să privesc grădina de sus. Acest obicei mă încântă cu atât mai mult acum, când înfloresc copacii. Mă mir cât de repede natura se transformă și cum metamorfozele ei îmi încearcă simțurile. Vreau să le trăiesc pe toate. Să-mi fac noi promisiuni. Și dulceață din flori de magnolii, că tot sunt comestibile. Acuș înfloresc și bujorii, liliacul, salcâmii, sufletul.

Deci, ca să nu mă pierd, mă ancorez în pasiuni ce-mi aduc plăcere, inclusiv această „rețetă” din partea unei persoane care nu prea gătește: flori și zahăr în proporție de unu la unu, suc de lămâie, foc mic și mult suflet.

Fără mari așteptări culinare. Doar pentru plăcerea curiozității, a experimentului și a mirării că pot trăi altfel.