Eu și Grigore ne cunoaștem de peste treizeci de ani. Pentru mine, asta e mult mai important decât anii noștri de căsnicie. Nu am de gând să explic de ce. Suntem un cuplu ca orice cuplu. Totuși, nu despre noi vreau să vă povestesc acum, ci despre ceva ce am descoperit împreună recent. Acest ceva a apărut cu peste treizeci de ani înainte de a ne fi născut noi, copiii anilor 80’ ai secolului trecut. Chiar cu mult înainte de a se fi născut părinții noștri...

În 1948, la o margine de drum din județul Orhei, în apropierea unei văi cu sălcii care „plâng”, sălcii care au auzit și văzut multe, cineva descoperea și marca o cișmea. Cu bucurie, libertate, credință, speranță și dragoste. Multă-multă dragoste de viață.

Nu știu cine e. Și nici nu i-aș fi scris aici numele dacă, acum două săptămâni, pe final de mai, nu citeam o placă neagră de pe un zid alb, văruit și cu două firide de culoarea cerului: „Izvorul Binidria. Făcut în anul 1948 de Trifan Colac”. Tot pe această placă citesc „restaurat în 2004 de ficiorul Elisei Colac”.

Prima oară treceam pe lângă acest izvor în toamna lui 2024. O după-amiază de duminică însorită, în doi, călare pe motocicletă, cu pletele răzlețe ieșind de sub cască. O turmă de oi păștea în pace, calmul lor amestecându-se cu sunetul tălăngilor. Ciobanul, în preajmă, își sprijinea gândurile în toiag. Pe pajiște, ca un făcut, o canapea veche părea că se odihnește și ea. Toată această imagine mi se întindea în fața ochilor în viteză, înconjurată de cinci sălcii imense și pletoase, legănându-și ramurile.

Mai încolo, după vreo zece minute de mers cu motocicleta, îmi descopeream surâsul într-o fântână veche cu inel de piatră, împânzit de licheni și însoțit de o cumpănă la fel de veche. În preajmă, pomușoare de cătină, măceșe și porumbele. Am cules cât m-a ținut răbdarea și până mi-au înghețat degetele de-a binelea.

Amintirea asta de acum doi ani o păstrez și acum și, primăvara asta târzie, mi-am zis că vreau să revenim și să revedem canapeaua dintre sălcii. Am revenit. Sofaua nu mai e. Oițele nu mai pasc. În drum e parcată o mașină, iar mai încolo, la izvor, un bărbat își umple câteva butelii. La fel ca acum doi ani, încă nu mă interesează izvorul. Mă gândesc doar unde o fi dispărut sofaua.

Eu și Grigore înaintăm în valea sălciilor. Într-adevăr, sofaua obosită nu mai e. În schimb au apărut o masă și bănci din lemn. Trag aer în piept. Un parfum de urzici, iarbă și flori de salcâm mă învăluie.  E atâta liniște că se aud spicele de iarbă cum foșnesc, legănându-se în vânt. Și trilul somnoros al păsărilor.

„Ce naiba caut eu aici?!”

Ia te uită! În vârful unei sălcii, „crește” o casă mică, verde și cu un geam mare. Dincolo de aspectul său modern, casa mă duce cu gândul la construcțiile unor triburi. De exemplu, triburile Korowai din Papua, Kombai din Indonezia și comunitățile indigene Garo din India construiau case în copaci la înălțimi mari pentru a se proteja de inundațiile tropicale, de insectele purtătoare de boli, de unele animale și de atacurile clanurilor sau triburilor rivale, dar și din considerente spirituale.  Acest documentar arată cât de migălos și chiar riscant este procesul de realizare a caselor în copaci, fiind o artă pe cale de dispariție.

Revenind la casa din salcie, mijesc ochii, scăldați în lumina soarelui, și, prin fereastră, întrezăresc un fotoliu. Are aceeași nuanță ca și sofaua dispărută. Construcția pare un loc secret, misterios și de aventură.

Nu-i ușor de cățărat acolo. De coborât, nici atâta. Urc, urc și, când sunt foarte aproape, în minte mi se cuibărește gândul „ce naiba caut eu aici?!” și, dacă pic, sub mine cresc o grămadă de urzici... Coborârea-i rușinoasă. În timp ce cobor, senzația asta mi se impregnează în buricele degetelor și în blugii care mi se rod în contact direct cu scoarța. Și-apoi nu-i o rușine să vrei să pătrunzi în intimitatea cuiva fără invitație?!

Tălpile ating pământul și inima mea, în sfârșit, este acasă. Respir pe îndelete. Pur și simplu să vin și să tot vin aici, sub sălcii, să mă reîncarc pentru câteva săptămâni înainte. Îmi lipesc corpul de un trunchi. Îl pot cuprinde doar imaginar. Se spune că sălciile trăiesc cel mult 75 de ani și sunt fragile, dar sunt sigură că dacă aș rupe un lăstar și l-aș înfige în pământ, din el ar crește un copac pe care să vreau să-l cuprind cu toată ființa, atunci când mi-e dor, mai ales de mine.

Potolindu-mi setea: বিনিদ্র

Cineva aparține acestui loc. Cu siguranță, omul care a construit această casă, pentru a și-o proteja de curioși și curioase, și-a „securizat-o” printr-o intrare secretă. Cine o fi acest om? Să fie oare vreun stră-strănepot de-al lui Trifan și Elisei?

Căsuța are secretul ei. Bătrânele sălcii îl cunosc. Ramurile lor fâșâie în vânt. În fundal, un susur de apă și zdrăngănit de ciucuri zincați, atârnând de cozorocul ce acoperă răstignirea de la  marginea drumului. Dacă mijești ochii și faci un joc imaginar, drumul duce spre nori.

- Cum e?

- E așa... sălcie, îmi răspunde Grigore în timp ce gustă apa, potolindu-și setea.

Eu nu îndrăznesc, dar întind o mână să simt răcoarea, în contrast cu soarele, care îmi scaldă fața, și să-mi amintesc cum în copilărie beam din izvoare necunoscute fără să mă tem. Stropii se preling peste liniile din palmă. Apa curge. La fel curg și întrebările. De ce Binidria? De la bine? De la o femeie? Ce legătură o fi având anul 1948 și un nume străin. Cine sunt Trifan și Elisei Colac? Ce rol au avut în comunitate?

După o căutare mai atentă pe internet, nu găsesc nimic despre acest izvor. Însă găsesc „Binidra”. În Bengali se scrie așa: বিনিদ্র. Este un adjectiv de origine sanscrită ce face trimitere la o stare de veghe, mereu trează, insomniacă. Se referă la incapacitatea de a adormi sau la o stare de vigilență extremă.

Mă gândesc că, din punct de vedere istoric, 1948 era un an cu multă suferință pe actualul teritoriu al țării, urme adânci lăsate de foametea organizată de regimul stalinist, teroare, deportări. Deci, judecând după numele izvorului, era și maximă vigilență. Cu câteva luni după 1948, regimul stalinist comitea unul dintre cele mai mari valuri de deportări din Basarabia.

Mereu de veghe, mereu gata să se întâmple ceva...

Asta se întâmpla în noaptea din 6 iulie 1949 (Operațiunea „Sud”/Iug), când 11,3 mii de familii cu peste 35 800 de persoane au fost încărcate în vagoane. Poate că cineva o fi venit aici, la izvor, să-și potolească setea... O fi avut speranță, credință, dragoste, dincolo de teamă, suferințe...

Nu sunt religioasă. Cel puțin, nu mă consider așa. Mai degrabă, cred că sunt atentă la semne, simboluri, la conexiuni și la felul cum lumina se așază peste ele. Nu cred în sfinți și nici în sfinte. Totuși, cred cu sfințenie în demnitate, libertate și dragoste. Ah, da, și în curiozitate sau sete de sens.

Să porți nume precum Trifan și Elisei pe timpul unui regim comunist era mai mult decât periculos. Cine o fi având curajul să le dea astfel de nume copiilor lor? Cine o fi având curajul să le poarte?

Placa de pe monumentul izvorului mă face să-mi pun multe întrebări. Până să o citesc, nu știam că Trifan este prenume, ci doar nume de familie. Pe internet aflu că numele Trifan derivă din verbul grecesc tryphao (τρυφάω) sau din substantivul tryphe (τρυφή) și înseamnă „Cel care trăiește în confort / răsfăț”, „Cel delicat”, „blând”, „splendid”. Se spune că în satele basarabene Sfântul Trifan se sărbătorea de demult, fiind considerat păzitorul viilor și al grădinilor împotriva lăcustelor, viermilor și omizilor. Un fel de Dionis. Un fel de Bacchus. Apropo, așa cum arată acest reportaj video, în raionul Taraclia, sărbătoarea se marchează până în prezent.

Când am citit „ficiorul Elisei Colac” pe placă, inițial credeam că se referă la fiul unei femei pe nume Elisa. Apoi m-am prins că, de-a lungul istoriei, moștenirile, fie ele spirituale sau materiale, se transmiteau din tată în fiu și Elisei este, de fapt, un prenume masculin vechi, de origine biblică ebraică și, la fel, cu semnificație religioasă. Provine de la Elisha (אֱלִישָׁע) și se traduce prin „Dumnezeu este mântuirea mea”. Sfântul Elisei este cunoscut pentru îndulcirea și curățarea apelor izvorului din cel mai jos oraș de pe glob și cel mai vechi din lume, locuit până în prezent, Ierihon. Orașul este în Cisiordania, Palestina, situat la câțiva kilometri nord de Marea Moartă și este considerat una dintre cele mai mari oaze din Orientul Mijlociu.

Deși la nivel local și internațional monumentul este cunoscut drept Ein es-Sultan (Izvorul Sultanului), lumea creștină îi spune Izvorul lui Elisei.

Izvorul se află chiar la baza sitului arheologic Tell es-Sultan (Ierihonul Antic), inclus în lista Patrimoniului Mondial UNESCO la 17 septembrie 2023.

Este principala sursă de apă potabilă pentru întreaga populație modernă a orașului și a taberelor de refugiați adiacente. Se consideră că fără acest izvor, Ierihonul nu ar fi existat. Apa a permis apariția agriculturii în regiune și construirea primelor fortificații din istoria omenirii acum mai bine de zece mii de ani.

Revin cu gândul la izvorul cu numele Elisei din Moldova, la coincidența dintre cei doi restauratori de izvoare și mă întreb în ce măsură un nume poate influența viața unui om. Și, ca să continuu seria de coincidențe și conexiuni, aflu că Sfântul Elisei se sărbătoresște în iunie: pe stil nou, în ajun de ziua mea. Pe stil vechi, în ajun de ziua lui Grigore. Noi doi suntem copii văratici, născuți în aceeași lună. (Fac „nodul” ăsta ca să-mi fie mai ușor să memorez.)

Atât Trifan, cât și Elisei erau nume rare în acea perioadă, cu atât mai rare acum. Nu cred că Trifan mai este în viață. Oare Elisei o fi? Dacă da, unde o fi trăind?  

Poate că Binidria, izvorul care e mereu de veghe, știe mai multe. La fel și sălciile din vale, protejând o casă nou-nouță, cu propria istorie.

Cum povesteam la început, un pic mai la deal de izvor și mai aproape de drum, acum se înalță o răstignire albastră. E un monument tipic rural din Moldova, pe care, presupun, nu prea aveai cum să-l vezi prin anii unui regim ce suprima libertatea de a gândi și a crede, ca orice libertate. Sau poate că aveai cum să o vezi și să o simți – ca pe o sfidare necesară și un reper al demnității.

... Nori albi. Cer albastru. Doi fluturi, albaștri și ei, fâlfâie din aripi. Își plimbă trompele subțiri din floare în floare. Sug nectar de mierea-ursului. Îi fotografiez cu telefonul și Google lens îmi spune că sunt exemplare de Polyommatus icarus.

În vale, căștile noastre, odihnindu-se pe masă, se uită în direcții opuse, dar sunt aproape.

Imortalizez imaginea pe telefon. Vertical, pentru story. Orizontal, pentru Îndelete, blogul meu de modă veche.

- Dragoste la 40+, comentează Grigore cu o ușoară ironie, în timp ce eu întorc telefonul când pe o parte, când pe alta.

- Dar ce? Nu-i dragoste?

Binidria murmură. Îmbrăcăm căștile, încălecăm pe motocicletă. Verdele începe să se amestece cu albul norilor, albastrul cerului, roșul macilor, negrul ogoarelor, torsul motorului, vântul din plete și marchează o trecere profundă spre vară. Un parfum intens de flori de salcâm ne cuprinde plămânii. O mângâiere se lasă încet peste lume. În drum spre casa noastră, rucsacul din spate se umple cu flori albe, poveste și sens.

Nu știu cum o fi pentru tine, dar, pentru mine, asta înseamnă dragoste. Să mă mir, să-mi pun întrebări și să mă bucur, chiar dacă, în loc de răspunsuri pot să primesc emoții ce susură încontinuu, amestecate cu voci din alte lumi și veacuri.

...

- Bună seara! Sunteți Elisei Colac?

- Daaa...

- Am găsit Izvorul Binidria și vreau să vorbim, pe îndelete.

Va urma...