Ca să rămâi, se spune că e musai să ții ritmul. Cu așteptările celor din jur, cu tendințele și algoritmii. Așa ne învață zgomotul de afară. Așa e mai comod să credem.

– Zâmbește! Că așa dă bine, spune cineva.

– Și dacă nu vreau să dau bine, ci, pur și simplu, să fiu bine?

Sunt Tatiana. Am 41 de ani, multe îndeletniciri. Și cred că e musai să rămân întreagă.

Scriu.

Fac asta cu îndrăzneală poetică de pe la zece ani, o confirmă și bătătura mijlociului de la mâna dreaptă. Să-l arăt nu ar da bine deloc... Dacă adun la un loc poemele pe care le-am publicat de-a lungul anilor în revista NOI și în alte reviste, pot publica o carte.

Ceea ce mai scriu – articole de presă, slogane de cauze sociale, istorii umane, comunicate de presă –, uneori iese în lume și mișcă pe cineva. Alteori, rămâne pe ciorne pentru altădată.

Acum 19 ani eram redactoră-șefă la primul ziar pentru tineri/e din Republica Moldova. Apărea în fiecare marți. Era primul meu job. Eram studentă în anul trei la Jurnalism. Făceam o grămadă de greșeli și învățam din ele. Te poți convinge răsfoindu-l la Biblioteca Centrală a Universității de Stat din Moldova și, poate, la Biblioteca Națională.

Dincolo de poezie și jurnalism, bătătura mijlociului de la mâna dreaptă m-a dus și în munca de relații publice și advocacy pentru drepturile omului. Sunt experiențe în care am învățat să aleg cuvintele, cu grijă și pe îndelete, ca să redau voce și putere celor care nu se pot apăra și speranță celor care cred au pierdut totul.

Demnitatea. Parte din tine, indiferent dacă dai sau nu dai bine. Indiferent dacă ți-o aperi tu sau altcineva.

Așa nu se mai poate, îmi zic odată. Și încă o dată. Și încă o dată. Furia și indignarea devin arme de luptă cu nedreptatea.

Creez.

Uneori pictez. Prima mea vacanță adolescentină la mare mi-a adus-o un cal negru bătând din aripi peste nimbul lunii. Verișor cu Pegas. Așa se numea tabloul meu în revista ce mă premiase cu o vacanță la Năvodari.

Uneori tricotez, croșetez. Când petreceam mai mult timp cu fiica mea și când cream haine și jucării pentru ea, mi-am cumpărat o carte din Australia – una cu zâne și elfi, scrisă de o artistă în sculptură textilă.

Mă pasionează și fotografia. Primul aparat foto mi l-am cumpărat din prima mea bursă de liceană în România. Îmi place să observ și să contemplu. Cărțile le citesc cu creionul în mână. Oamenii, printre rânduri.

Grădinăresc.

Despre grădina pe care o îngrijesc, îmi place să spun că este oaza mea cu șase simțuri – veșnic verde, cu flori tot anul, cu istorii nespuse.

O felie de pâine prăjită. Și dulceață. Pe la jumătatea borcanului, încerc timpul cu lingura. Văd un surâs reflectându-se în sticlă. Pe o stradă dintr-un Chișinău viermuind în febra sărbătorilor de iarnă, prin ceață și bură, oamenii se grăbesc. Își duc brazii în brațe. O femeie de vreo treizeci de ani își duce gândul că, în loc să fie la birou și să redacteze un articol despre nu știu ce vedetă, se duce la piață și-și ia un puiet de smochin. Vremea e tocmai bună de grădinărit cu plante din țări calde...  

Acum, pe final de iarnă, în timp ce borcanele cu dulceață de smochine devin tot mai puține în cămară, mă mir că istoria asta are deja peste zece ani...

 – Când le reușești pe toate? mă întreabă cineva odată, pe Facebook, după ce, în plină iarnă greu de dus, public o fotografie de o frumusețe sinonimă cu intimidarea. Glicine încolăcindu-și tulpinile pe suportul de metal și scuturându-și ciorchinii peste leagănul din fața casei.

– Nu reușesc.

În ultimii doi ani, mi-am neglijat grădina... Familia. Pe mine.

De ce am început blogul „îndelete”

De curând mi-am dat demisia. Nu e prima oară. Deci, altfel spus, am devenit îndeletnică. Am tot timpul din lume. Să fiu liberă. Să încetinesc ritmul. Să-mi asum îndrăzneala de a rămâne pe îndelete.

Ca să reînvii după o mică moarte, încet, fără biciuială, am început acest blog. Cu pisica lenevind pe pervazul ferestrei, printre agende și cărți, urmărind cum stropii de ploaie se transformă în fulgi și litere așezându-se în acest text. Obraznic. O gheară albă destramă un fir uitat printre pagini cu deadline-uri. Mușcă din coperțile negre.

Am multe agende de lucru. Și negre, și ocru, și bleu... Douăzeci și unu de ani de muncă. Peste cincispreze ani de jurnalism, peste șase ani de PR și comunicare în drepturile omului. Toate joburile de până acum le-am confundat cu viața, cu mine. Eu, însă, sunt mai mult.

Îndelete... „Nu știu ce înseamnă acest cuvânt, dar îmi place cum sună”, îmi spune cineva când întreb ce senzație are.

Cuvântul mă pasionează atât de mult, încât aflu că are la bază o fosilă lingvistică fără origini clare: lete. Acel ceva înghețat în timp din care ceva nou renaște. Cineva ar privi asta ca pe o cicatrice. Altcineva, ca pe o bijuterie de chihlimbar.

Îndelete este despre o viață trăită dincolo de așteptările celor din jur și zgomotul de afară.

Prin el, aleg să revin la mine, la pasiunile mele, să rămân întreagă. Și, uneori, chiar dacă asta nu dă bine, să arăt și bătătura mijlociului de la mâna dreaptă. Am muncit prea mult ca să ajung aici.

Dacă vrei să rămâi cu mine, te poți abona la îndeletter.