Mușcăturile de câine și pisică sunt parte din copilăria mea. Îmi amintesc câteva episoade dureroase. Unul m-a marcat atât de mult că semnul de la piciorul stâng se vede și acum. Aveam vreo nouă-zece ani. Era vară și purtam pantaloni scurți. Tocmai intrasem în curtea unor rude. Veneam des pe acolo. Totuși, în seara aceea, câinele casei, nitam-nisam, și-a înfipt colții în piciorul meu. Noroc că ușile erau deschise larg și am fost auzită în timp ce strigam. Mi se învinețise piciorul. Tremuram și sughițam de frică. Mi-au dat un pahar cu apă, iar când am ajuns acasă, mama mi-a spălat rana și a uns-o cu verde de briliant.   

Experiența asta intimă nu aș fi scris-o aici dacă, în spațiul public online, nu vedeam opinii ostile despre persoanele care apără drepturile animalelor, apărute pe fundalul unui caz în care un copil a fost atacat de câini ai străzii. Probabil vă surprinde ca un copil mușcat de animale să devină un adult care să le apere...

Este important să menționez că ceea ce vă povestesc mai departe nu minimizează suferința copiilor și a altor oameni mușcați de animale, ci are intenția să pună în lumină cauzele reale ale fenomenului animalelor străzii și posibile soluții cu accent pe ceea ce este nevoie să facem fiecare ca să nu mai avem experiențe neplăcute și chiar grave.

Nu apărătorii și apărătoarele drepturilor animalelor sunt problema, cum se grăbesc să judece unele persoane, și nici măcar câinii înșiși nu sunt problema, ci lipsa de viziune pe termen lung din partea autorităților față de animale și lacunele sistemice.

De ce m-a mușcat Șarik?

Câinele din curtea rudelor mele avea blana neagră și maro, era de talie mică spre medie și îl cunoașteam de când era pui. Uneori, mă jucam cu el. Să-i zicem Șarik. Memoria mea de copil așa îl păstrează. Cineva mă întrebase dacă nu cumva alergasem prea repede în curte și câinele să se fi speriat... Acum, peste treizeci de ani, constat că Șarik nu avea totuși nicio vină. Nu că aș fi alergat „prea repede”, așa cum aleargă majoritatea copiilor. Ci pentru că cineva îl maltrata sistematic pe Șarik. „Ca să muște și să fie rău.” Desigur, după acel episod, nu mai țin minte să mă fi dus pe acolo...

Mulți dintre copiii anilor 80-90 creșteau în violență – față de animale, față de copii, față de mamele și bunicile lor. 

Bucuria mea și cerul plin de stele

Sensibilitatea față de animale o am de mult. Să zic că aveam vreo cinci ani când, într-o seară caldă și târzie, în timp ce ne întorceam cu părinții de la bunici, în preajmă, un mieunat. După o privire mai atentă în întuneric, se întrevede o siluetă mică. Fetița se repede spre puiul de pisică și îl ia în brațe.

- Mamaaaa, hai să-l luăm acasă!

- Lasă-l jos că e murdar!

- Te rooooog!

Animalul continuă se mieune și să-și frece corpul când de mine, când de tata. Mieunat în două cu scâncet de copil. Mama, cu sora mea mai mică în brațe, e cu câțiva pași înaintea noastră și încearcă să-i dea de înțeles tatei că tot ea va fi nevoită să aibă grijă de încă un animal la casă, pe lângă doi copii mici. Stăm toți cinci într-o intersecție de drumuri, într-un întuneric abia străbătut de o luminiță. Țigara tatei zăbovește între buze. Tata se apleacă, ia animalul în brațe și, în liniște, mergem toți împreună spre casă. Bucuria mea cupride cerul, și el e plin de stele.

Cu pisica m-am jucat până am adormit. Și acum mă mir că, în acea noapte, animalul dormise cu noi în casă. Seara, după ce vin de la grădiniță, văd că pisica este în curte și mama, vădit supărată: „De azi înainte, pisica va sta afară!”

Animalul își făcuse treburile într-un cotlon, care fusese cândva un geam ce dădea spre beciul de sub casă.

...

Și Malîșka era o bucurie pentru noi. Așa o numise tata pe cățelușa noastră, puiul adus de la tatăl lui. Eram prin clasa întâi când Malîșka născuse pui. După lecții, abia așteptam să vin acasă și să mă bag în cușca ei, să mângâi cățeii. Și acum, în timp ce povestesc, îmi amintesc mirosul dulceag de lapte și țânci. Pe burțile lor mișună purici. Unul tocmai mi-a sărit în ochi. Mă ustură atât de mult că trebuie să-i spun mamei. Și mama mi-l scoate, dar și mă ceartă.

În fiecare zi, imediat cum intru în ogradă, îmi las ghiozdanul, din piele de un alb murdar cu verde închis, lângă poartă și mă duc repede în spatele casei să văd ce mai fac Malîșka și puii ei. În timp ce trăiesc bucuria asta, simt o înțepătură în ceafă. Cocoșul mă atacase din nou. Totuși, din proprie experiență, pot să vă spun că nu doare atât de mult cum m-a durut atunci când, în spatele casei, în grădina bunicilor, cocoșul mi-a sărit în față.

De-a lungul copilăriei, am interacționat cu diverse animale, inclusiv o pereche de porumbei pe care părinții a găzduit-o ceva timp în casă, o purcică pe care, împreună cu mama, o alăptam cu biberonul. Dacă aș scrie despre toate, ar fi prea lungă povestea, v-aș plictisi și nu ați mai rămâne până la capăt.

Însă, pe scurt, vreau să știți că de fiecare dată când oricare dintre prietenii mei patrupezi a avut nevoie de intervenții și îngrijiri medicale, am ales să lipsesc de la serviciu și uneori, în situații de insensibilitate din partea șefilor, să le spun că m-am îmbolnăvit eu. Pentru că, în viziunea lor, ar fi „neserios” să lipsesc de la muncă pe motiv că prietenul pufos, care îmi este alături de peste 17 ani, suferă de intoxicație și necesită perfuzii, sau să nu mai ajung la birou pentru că în stația de autobuz o ființă vie și neajutorată, abandonată de către un om sub o bucată de beton, se uită la mine cu ochi mari și triști, în care se reflectă un alt om, care alege să ridice bucata de beton și scoate ființa de acolo.

Minciuna, în cazul dat, este o alegere și ea, un mecanism de supraviețuire într-un mediu de lucru bazat pe convingeri corporatiste, și ele, apropo, există nu doar în corporații (parantezele astea, probabil, merită a fi deschise mai larg cu alte ocazii). Abia recent, acolo unde lucram în acea perioadă, am spus explicit că întârzii la ședință sau lipsesc pe motiv că una dintre pisicile familiei are nevoie de intervenții medicale. Totuși, sunt sigură că management insensibil față de animale continuă să mai fie și salariații/tele sunt nevoiți/te să mintă în continuare.

Unii câini mușcă de picior, alții – de conștiință

Când suferă animalele, sufăr și eu, și familia. Deseori mă simt vinovată că nu le ofer grija pe care o merită. Nici acum nu pot să încheg cuvintele ca să descriu așa cum am trăit experiența de a-l fi avut pe Charlie, labradorul nostru ciocolatiu, în familia noastră. Este a treia încercare să scriu bucata asta de text, la intervale de câte o săptămână, și iar mi se pune un nod în gât... Pentru a-i ușura suferința, am apelat la clinica unde îl duceam încă de când era pui, acolo unde i-am făcut toate vaccinurile, pașaportul, analizele, tratamentul prescris și administrat în ultimele șase luni din viața lui. Răspunsul a fost: „Aduceți-l la clinică, intrați fără rând, costă 800 de lei...”

Cred că nu mai are rost să explic cum e să transporți pe cont propriu (din sat în oraș) un animal de 30-40 kg în stare gravă, în agonie... Așa că Charlie a executat ultima lui comandă. După trei zile de chinuri groaznice, a murit acasă, acolo unde a crescut și obișnuia să se hârjonească.

Nici acum nu-mi pot explica de ce în ziua aceea de octombrie 2023, la două ore după ce l-am înmormântat, m-am dus la birou. Am crezut că voi putea să mă concentrez pe muncă, dar, în cele două transporturi pe care le schimbam ca să ajung la birou, microbuz și troleibuz, am plâns tot drumul. Suferința asta era greu de dus și, probabil, îi punea în încurcătură și pe alții din troleibuz, care știu că se uitau la mine. Acum, când scriu despre asta, conștientizez că prea multă importanță acord felului în care cei din jur mi-ar percepe emoțiile.

A fost o toamnă grea. Nu voiam să mă ridic din pat. Nu mai ieșeam din pijamale. Noroc de pomul de kaki. În acel an, avea fructe și ele se coceau așa de parcă ar fi avut misiunea de a mă scoate din starea asta. Noroc și de ninsoarea din acel noiembrie. De dragul ninsorii și al fructelor rotunde și portocalii, am schimbat pijamalele pe o rochie violet de catifea și am ieșit în grădină ca să mă uit cum fulgii se așază peste fructele de kaki.  

Starea mea de pierdere a durat vreo șase luni. Abia după asta am început să observ și alte chestii, mărunte, firești și la fel de importante ca să mă ancorez în prezent.

Într-o zi, în fața porții noastre, apare un cățeluș alb cu un borcan pe cap. Așa l-a găsit soțul meu și, pentru că viața cățelului era în pericol, trebuia să-l salvăm cât mai repede. Am prins cățelul și, împreună, am reușit să spargem borcanul așa încât animalul să rămână în siguranță. Cățelușul l-am salvat. De fapt, erau și alți pui albi în preajmă, vreo 4-5 în total. Mama lor, la fel albă, cu pete negre, asimetrice la ochi și mici pete negre pe urechi. Toată această familie supraviețuia în curtea de vizavi, nelocuită de mult timp. După acest incident, a început să ne pese cumva. Am adus un bol cu apă și unul cu bobițe. O bună parte din zi, puii rămâneau singuri, mama lor fiind dusă prin sat după mâncare. Uneori aducea oase de vite, alteori, câte un cadavru de iepure. Habar nu am de unde le aducea.

În mai puțin de o lună, starea puilor s-a înrăutățit. Niciunul dintre ei nu a supraviețuit. După o căutare prin grădina nelocuită, le-am găsit corpurile fără suflare. Erau vizibil atacate de căpușe.

Încălcarea unei promisiuni

Cățeaua a rămas singură. Cine știe a câta oară... Am început să mă gândesc din ce în ce mai des la ea. Cum se simte? Ce face? Unde doarme? Gândurile astea erau din ce în ce mai dese și apăsătoare, mai ales în nopțile cu ploi și tunete. Deși era aprilie, în acel început de primăvară deja ploua ca vara.

După muncă, exact ca în copilărie, eram nerăbdătoare să văd ce face ființa albă cu pete negre. Era un animal de care nu puteai să te apropii mult. Prea multă suferință și neîncredere era între noi două. Unii vecini îi dădeau resturi de mâncare. Noi îi dădeam bobițe. Nu prea se atingea de ele.

Felul ei de a fi exprima o tristețe greu de explicat. Avea urechile ciulite pe spate. Mergea cu privirea în pământ și coada între picioare. Păstra o distanță față de toți.

Totuși, am început să socializez cu ea. Și faptul că cineva dintre vecini își parcase pentru mult timp mașina la poartă mă liniștea cumva, căci camarada mea de suferință avea un acoperiș deasupra capului pe timp de ploaie. De fapt, după pierderea puilor, stătea mai tot timpul pitită sub mașina aceea veche.

Apoi am început să vin la ea din în ce mai des. Treptat, distanțele dintre noi deveneau din ce în ce mai mici. Mai târziu, se mutase lângă poarta noastră și oamenii începeau să spună că „e agresivă”, „se aruncă” la copiii care merg cu bicicleta, la motociclete și mașini. Îmi făceam griji atât că va răni pe cineva, cât și că cineva o va împușca. Inclusiv această teamă trezește în mine o altă amintire din copilărie – eram la săniuș cu sora mea și Pufik, câinele nostru, un roșcat de talie mică. În acea seară, a ieșit după noi în drum. Un nene, cu titlul de vânător, îl împușcase. Așa, pur și simplu. Atunci, când Pufik gâfâia însângerat lângă sanie, l-am văzut pe tata plângând. Nu-mi imaginam că tata poate să plângă... Toți plângeam. Eu o rugam pe mama să-l salveze pe Pufik. Mama lucra în serviciul medical și, cu mintea mea de copil, credeam că îi poate salva pe toți, chiar și pe cei care nu mai pot fi salvați.   

Așa că am deshis poarta, să intre câinele alb și străin. Nu a intrat. Am luat animalul în brațe deși mă temeam că, de frică, m-ar mușca. L-am adus în ogradă și am închis poarta, căci voia să fugă. Tocmai mi-am încălcat promisiunea de acum șase luni că, după Charlie, nu mai adopt alt câine. Niciodată...

Alisa. Cu acest nume a ajuns în grădina și în viața noastră. Adaptarea ei la noi a durat ceva, mai ales că două dintre pisicile noastre o agresau, vădit stresate că trebuie să împartă teritoriul cu un animal străin. Alisa, la fel ca și puii ei, avea corpul plin de căpușe. Le-am scos și i-am făcut baie.

Acum, peste doi ani după ce am adus-o acasă, pot să spun că felul ei de a fi s-a schimbat mult. Are urechile și coada ridicate, iar coama ei emană mândrie și curaj. Nu mai văd resemnare. Poate, uneori, în ochi, mai întrezăresc o tristețe amestecată cu maturitate. Și a rămas felul în care doarme profund, încovrigată pe iarbă, chiar dacă afară plouă sau ninge mărunt, chiar dacă are o căsuță a ei... Uneori, când mă uit la ea, mă întreb ce visează? Cui a aparținut? Câți pui a născut? Cum a ajuns pe străzi?

Când am dus-o la clinică, medicul veterinar ne-a spus că Alisa ar fi avut peste cinci ani. După sterilizare, viața ei s-a îmbunătățit mult.

Acum, multă lume rămâne nedumerită când îi spun că „vulpea” albă din curte este același câine în care oamenii ar fi fost gata dea cu pietre. „Ei, da?! Câinele cela prăpădit și rău, care se arunca la oameni?!”

Odată, în timp ce-i mângâiam coama, am văzut că în partea superioară a gâtului i se zbârlește blana într-un mod ciudat. La o privire mai atentă, observ o urmă adâncă pe piele... Probabil că a fost legată cu o sârmă.

Am mai observat că are dinții atât de tociți, aproape de gingii... În ciuda acestor urme crude lăsate de oameni, Alisa mi-a dat o șansă și, treptat, a început să aibă din nou încredere în oameni.

Ce spun legile și cum ne aliniem la standardele de asigurare a bunăstării animalelor

Povestea mea nu e unică. Cu siguranță, sunt și alți oameni cu povești asemănătoare. Dincolo de ele, întrebarea esențială este ce putem face fiecare, atât ca cetățeni/e, cât și ca stat, pentru bunăstarea animalelor și, implicit, pentru siguranța noastră a tuturor și ce instrumente legale avem la îndemână.

În 2024, Republica Moldova a ratificat Convenția europeană pentru protecția animalelor de companie. După încercări de aproape 20 de ani și la insistența oamenilor implicați civic, în iulie 2025 Parlamentul a adoptat legea privind protecția animalelor de companie. Asta, după inițiativele legislative din 2007, 2013 și 2021 și proiectul de lege din 2023, criticat de cei și cele cărora chiar le pasă de bunăstarea animalelor. La 30 aprilie 2026, Parlamentul a adoptat și o nouă lege a grădinilor zoologice, la fel cu multe lacune, scopul acesteia fiind să înlocuiască Legea nr. 136 din 14.06.2007 privind grădinile zoologice.

 Alte instrumente legislative din domeniu:

Aceste legi sunt instrumentele prin care Republica Moldova încearcă să transpună în legislația națională standardele internaționale, în special Convenția menționată mai sus.

Legea privind protecția animalelor are la bază 5 libertăți fundamentale: 

Totodată, legea prevede sterilizarea obligatorie și penalizarea cruzimii cu închisoare. Totuși, apărătorii și apărătoarele drepturilor animalelor avertizează că legile sunt greu de aplicat fără adăposturi publice, subvenții pentru microcipare și un număr suficient de inspectori ANSA. Despre neregulile noii legi a grădinilor zoologice, dar și despre bune practici de protecție a animalelor, implementate de APL-uri, aflăm de la o persoană-cheie în procesul de îmbunătățire a legislației pentru bunăstarea animalelor în Republica Moldova, Karl Luganov, expert în protecția animalelor. În timp ce unele APL-uri ignoră problema, iar altele o tratează prin metode de cruzime, cum ar fi otrăvirea sau împușcarea, sunt și exemple de preluat, cum ar fi cele din Leova, Comrat, Rezina, Bălți, care, potrivit expertului, au acceptat sterilizarea și înregistrarea animalelor de casă și fără adăpost. Tot el semnalează problema vulnerabilității animalelor supuse experimentelor de laborator și faptul că în Moldova nu există politici clare de protecție a animalelor de laborator. Mai nou (actualizare în data de 19.05.2026), ce spun activiștii civici despre atitudinea autorităților din Bălți, aici și aici.

În timp ce testarea pe animale pentru produse cosmetice este interzisă în peste 40 de țări, inclusiv în UE, testarea medicală rămâne legală aproape peste tot, fiind considerată o etapă critică pentru siguranța umană, deși este supusă unor reglementări stricte, printre care Directiva 2010/63/UE.

O altă lacună majoră în legislația locală, pe care am conștientizat-o prin experiența mea legată de pierderea lui Charlie, este imposibilitatea oferirii unui sfârșit demn la domiciliu pentru animalele aflate în agonie. Actualul regim al substanțelor controlate obligă proprietarii să transporte animalele (chiar și pe cele de talie mare) la clinică, accentuându-le suferința. Cred că este necesară o modificare legislativă care să permită medicilor veterinari proceduri mobile sigure, astfel încât eutanasierea să poată avea loc în mediul familial, respectând astfel libertatea animalului de a fi ferit de stres și durere inutilă în ultimele clipe.

Să iubești ca un câine! Dar nu ai cum, pentru că ești om

Când Charlie era cu noi, deseori îmi spuneam că felul în care el ne iubea era inegalabil cu felul în care noi îl iubeam. Studiile arată că animalele au capacități de atașament, loialitate și conexiune emoțională mult mai mari decât oamenii, în mod special câinii, pisicile, caii, elefanții, cimpanzeii și maimuțele mari, delfinii, legătura puternică dintre animal și om fiind datorată oxitocinei, hormon asociat cu iubirea și atașamentul. Acest hormon îl eliberează atât oamenii, cât și animalele, în procese ca joaca și mângâierea.

Viziunea asupra relației om-animal a fost revoluționată de Jane Goodall, cercetătoare britanică, primatologă și antropologă, recunoscută drept cea mai mare expertă mondială în studiul cimpanzeilor. Nimeni dintre experți din domeniu nu a mai făcut asta.

Ideea centrală din filosofia lui Jane Goodall este că animalele nu sunt doar „obiecte” de studiu, ci indivizi cu personalitate, minte și emoții.

Iată principalele sale lecții despre rolul animalelor în viața oamenilor:

Goodall a încetat din viață pe 1 octombrie 2025 și cred că mesajul ei către lume, publicat postum, merită mai multă atenție.

Din facultate, îmi aduc aminte de profa de psihologie care, pentru dezvoltarea empatiei, recomanda părinților să-și încurajeze copiii să mângâie animalele și să nu le mai vadă doar ca o sursă de boli.

Interacțiunile dintre oameni și animale au numeroase efecte terapeutice demonstrate, printre acestea sunt cele legate de sănătate mintală (reduce stările de anxietate și simptomele stresului post-traumatic); sănătate fizică (calmează ritmul cardiac și poate reduce riscul de boli cardiovasculare); dezvoltare (ajută copiii cu tulburări din spectrul autist și/sau ADHD să-și îmbunătățească abilitățile de coordonare și concentrare); suport pentru persoane în etate (îmbunătățește calitatea vieții și memoria pacienților care suferă de demență sau Alzheimer).

În Moldova, puțini dintre noi, copiii anilor 80-90, au fost mângâiați, darămite animalele, văzute nu cu iubire, ci doar ca sursă de folos la casă – carne, lapte, ouă, transport, pază la gospodărie. Până și creșterea unui copil era văzută cu folos în viitor: „o cană de apă la bătrânețe”...

Acum, la maturitate, cei și cele care avem grijă de animalele noastre de companie, auzim des sfaturi nesolicitate: „Mai bine ai crește un porc decât ai ține câinele ăsta la casă!” sau „Mai bine ai crește un copchil decât ai ține motanul ăsta.”

Răspunsul meu: „Nu faceți copii dacă aveți așa mentalitate!” Or, un copil nu este o alternativă, ci o responsabilitate. Stați departe și de animale! Căci și așa e multă suferință în lume. Or, e groaznic să fii mușcat de câine și la fel de groaznic e să fii câine și oamenii să te trateze crud, darămite să fii copil și să crești într-un mediu în care cruzimea e normalizată.

Cum se pedepsește cruzimea față de animale în Moldova

Pe hârtie, se pedepsește, în baza Art. 157 din Codul Contravențional, adoptat în 2008 (amenzi pentru încălcarea regulilor de întreținere și tratarea cu cruzime care provoacă dureri) și Art. 222¹ din Codul Penal, introdus în lege în 2018 (pedeapsă cu până la 3 ani de închisoare în cazuri agravante pentru public, minori).

Totuși, în practică, cruzimea față de animale încă nu este văzută ca un risc pentru sănătatea și viața copiilor și a altor grupuri vulnerabile, or poliția încă nu este instruită cum să abordeze cazurile, cum să colecteze probele, ceea ce duce la clasarea dosarelor.

Despre eforturile constante ale activiștilor pentru demnitatea animalelor și lupta lor cu problemele sistemice și lipsa de viziune a sistemului pe termen lung, citiți în acest articol, publicat în 2018: Am găsit otravă pentru câini vărsată pe terenul de joacă și am sunat la poliție. Și reprezentanții poliției ne-au răspuns: „Dar ce vreţi? Vouă v-ar plăcea să fie muşcat copilul vostru?”

Eforturile în sprijinul animalelor continuă și merită a fi apreciate, promovate și susținute. Cea mai mare și grea muncă o fac oamenii implicați civic, cărora le pasă, salvează, au răbdare, curaj și își dedică timpul să explice populației că protecția animalelor este o responsabilitate umană, că prin sterilizare și adopții putem rezolva această problemă socială majoră.

Acum câteva zile, Asociația Obștească pentru Protecția Animalelor fără Adăpost „Alga” a lansat o campanie de sterilizare și vaccinare gratuită a 150 de animale în Nisporeni și Ungheni. O inițiativă asemănătore am văzut și pe pagina Centrului de sterilizare și adopție din Rezina.

Cred că astfel de campanii sunt necesare în fiecare localitate. Autoritățile publice locale au datoria să abordeze fenomenul animalelor abandonate ca pe o problemă comunitară, la a cărei soluționare pot pune umărul și agenții economici locali. De exemplu, Leova este primul oraş din țară care a pus în aplicare o iniţiativă de microcipare a câinilor cu stăpân, datorită unui unui proiect coordonat de ONG-ul „Societatea Umană”, cu suportul "Naturewatch Foundation", în colaborare cu Primăria Leova. În primele 7 luni ale anului 2024 au fost microcipați 800 de câini.

Cum putem preveni abandonul și cruzimea?

Limbajul este fundamental în modelarea gândirii, percepțiilor, valorilor și culturii, or sintagma „animale vagabonde” este dăunătoare din punct de vedere educațional și social, pentru că stigmatizează animalul și nu responsabilizează omul să prevină abandonul, să aibă grijă de animale și să le protejeze de violență.

Avem nevoie de o abordare holistică, bazată pe empatie, responsabilitate și apartenență, nu de una fragmentară și superficială, bazată pe frică și tratarea animalelor ca pe un pericol și problemă de salubritate.

Avem nevoie de un ecosistem educațional ce integrează empatia față de animale în toate aspectele dezvoltării copilului. Educația despre animale nu ar trebui să fie o oră izolată, ci o temă recurentă, integrată în toate materiile, începând cu Limba și literatura română și cea universală și încheind cu Educația pentru societate.

În școala unde învață copilul nostru, sunt câțiva câini comunitari. Patrupezii locuiesc în curtea școlii și căsuțele le-au fost construite de către elevi/e și cadre didactice, în activități comune. Deseori observ cum copiii socializează cu patrupezii. Cred că este o bună practică instituțională, pe care ar putea să o preia atât alte școli, cât și însuși Ministerul Educației și Cercetării pentru îmbunătățirea de instrumente în domeniu. 

Revenind la literatură, un exercițiu de identificare a cauzei abandonului și de apel la empatie poate fi „Balada celor cinci motănași” de Ion Druță. Nici acum nu o pot citi fără noduri în gât... Și îmi amintesc cât de greu îmi era să i-o citesc fiicei noastre, când era mică. La fel și „Micul Prinț” de Antoine de Saint-Exupéry. Cred că cea mai importantă lecție de bioetică atât pentru copii, cât și pentru adulți este capitolul despre îmblânzirea vulpii, or „devii responsabil pentru totdeauna pentru ceea ce ai îmblânzit”.

Concluzii

Problema câinilor fără adăpost nu e în activiștii/istele pentru protecția animalelor. Problema e în faptul că eforturile și opiniile lor nu sunt luate în considerare în mod constant.

Lipsesc abordarea bazată pe prevenirea abandonului și a cruzimii și asistența veterinară socială (clinici mobile și un protocol clar pentru boli cronice și „sfârșitul demn” la domiciliu).

Cadrul legal evoluează încet și politicile de intervenție punitivă trebuie completate cu politici de prevenție prin educație, așa încât responsabilitatea și binele comun să funcționeze și atunci când resursele sunt minime sau lipsesc.

Moldova poate integra bunăstarea animalelor în educația civică a copiilor după modelul țărilor precum Scoția, Austria, Olanda, Franța și poate diminua considerabil fenomenul câinilor străzii după modelul Olandei (implementând programe de capturare, sterilizare, vaccinare și eliberare), țară unde sterilizările sunt acoperite de stat, în bază de poliță medicală, iar abuzurile față de animale se sancționează dur.

Protecția animalelor este și despre bunăstarea acestora, și despre o societate mai responsabilă, mai sigură pentru toți și pentru fiecare.